Deportările în România: scurtă incursiune istorică

Claudia-Florentina Dobre

În România comunistă, deportarea/dislocarea persoanelor prin mijloace represive şi-a găsit inspiraţia în modelul oferit de gulagul sovietic. În perioadă de început a comunismului, germani, bănăţeni, olteni, bulgari, sârbi, evrei, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. au fost deportaţi din zona lor de origine sau de împroprietărire spre alte localităţi din România sau în plin câmp, unde au fost obligaţi să îşi construiască, pornind de la zero, o nouă viaţă. În 1967 deportarea cetăţenilor români a fost declarată ilegală chiar de autorităţile comuniste[1].

Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. Urmează strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost şi ei la rândul lor dislocaţi din satele răzvrătite în sate deja « pacificate » de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici, eliberaţi din închisori şi lăgăre de muncă, vor fi trimişi şi ei cu domicliu obligatoriu în diverse localităţi, cei mai mulţi în satele din Bărăgan deja construite ca urmare a deportării din 1951.

Cel mai tragic episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951, când aproximativ 44 000 de persoane[2], ce locuiau pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.

În martie 1951, Consiliul de Miniştri ai Republicii Populare Române hotărăşte « … să dispună mutarea din orice localitate a persoanelor cari prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate. »[3] Această decizie coroborată cu hotărârea Consiliului de miniştri nr. 2 din 13 ianuarie 1950 şi decretul nr. 6 din 1950 privitoare la înfiinţarea « unităţilor de muncă » cu scopul « reducării elementelor duşmănoase », precum şi a numeroaselor hotărâri şi decrete privitoare la colectivizarea agriculturii, la confiscarea proprietăţilor etc.[4] deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.

Au fost deportate acele persoane considerate „periculoase” pentru regimul comunist, persoane care ar fi reprezentat un factor de revoltă atât în eventualitatea unui război cu Iugoslavia lui Tito cât şi în procesul de colectivizare a agriculturii. Conform listelor elaborate de autorităţile comuniste, deportarea a vizat următoarele persoane: „chiaburi şi cârciumari, basarabeni, macedonieni, persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, cetăţeni străini, persoane cu rude care fugiseră în străinătate, „titoişti”, duşmani ai regimului socialist, persoane care trăiau în afara zonei de frontieră, persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, criminali deţinuţi, germani, foşti moşieri şi industriaşi”.[5]

Inventarul agricol şi bunurile persoanelor menţionate mai sus au fost fie confiscate, fie răscumpărate la preţurile „stabilite de comisiuni numite”[6], pământurile preluate de către autorităţi prin Gospodăriile Agricole de Stat (GAS), în timp ce casele au fost fie confiscate, fie întreţinute şi repartizate „după nevoile locale”[7]. Deportaţii aveau voie să ia cu ei, conform deciziilor autorităţilor locale (de cele mai multe ori nerespectate în graba acţiuni şi a proastei organizări): „doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, una vacă, două oi şi o căruţă.”[8]

Transportarea deportaţilor s-a făcut în vagoane destinate transportului de vite în care erau înghesuiţi oameni, animale, bunuri. Garniturile de tren au străbătut România din sud-vest către sud-est unde fuseseră deja stabilite anumite perimetre de locuire, de cele mai multe ori în câmp, pe teritoriul actualelor judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Conform hotărârii Consiliului de Miniştri ai RPR, nr. 326/S din august 1951, Ministerul Agriculturii trebuia să asigure un lot de teren de 2500 m2 pentru fiecare familie „care se stabileşte în centrele de populaţie” (sic!) din zonele Galaţi şi Ialomiţa.[9] Decizia luată în august consfinţea o stare de fapt: deportarea a mii de familii în Bărăgan conform unui plan secret, gândit şi pus în aplicare de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi, se pare, Dumitru Coliu[10].

După debarcarea din trenurile care îi aduseseră în Bărăgan, „cetăţenii suspendaţi” ai României comuniste au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoala, primăria, miliţia, dispensarul, magazinul etc. În vara şi toamna lui 1951, toate aceste case şi sedii ale administraţiei vor răsări din „ciulinii Bărăganului”. Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului.

Au construit practic din nimic o întreagă lume nouă… 18 sate vor apărea pe harta Bărăganului în câteva luni : Viişoara (raion Slobozia), Răchitoasa (raion Feteşti), Olaru (raion Călăraşi), Salcâmi (raion Feteşti), Dâlga (raion Lehliu), Movila Gâldăului (raion Feteşti), Valea Viilor (raion Feteşti), Fundata (raion Slobozia), Dropia (raion Călăraşi), Pelicanu (raion Călăraşi), Ezeru (raion Călăraşi), Lăteşti (raion Feteşti), Măzăreni (raion Brăila), Zagna (raion Brăila), Bumbăcari, Schei (Călmăţui, raion Galaţi), Frumuşiţa (raion Galaţi), Valea Călmăţuiului (Călmăţui, raion Galaţi). Satele „noi” se aflau sub stricta supraveghere a Miliţiei, părăsirea acestora fiind pedepsită în cele mai multe cazuri cu închisoarea.

De la primele momente ale instalării deportaţilor, toate persoanele apte de muncă, inclusiv copiii, au fost obligate să muncească în GAS-urile din regiune. Plătiţi cu sume modice, controlaţi periodic şi supravegheaţi continuu, deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului, dar cei mai mulţi au supravieţuit. Eliberaţi în 1955, ei vor păstra toată viaţa stigmatul domiciliului obligatoriu (DO).

Graţierea deţinuţilor şi a deportaţilor are la bază decretul nr. 155 din 4 aprilie 1953. Situaţia deportaţilor va fi reglementată prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne din 1955 care prevedeau ridicarea restricţiilor de domiciliul obligatoriu pentru familiile deportate. Cu toate acestea, nu toţi deportaţii puteau circula liber prin România. Unora dintre ei li se va impune un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei putându-se stabili în „orice regiune a ţării, cu excepţia Bucureştiului, împrejurimilor Bucureştiului şi zonelor de frontieră.”[11] Bunurile confiscate le vor fi redate parţial. Proprietarii care aveau dreptul să revină în zona de unde fuseseră deportaţi şi-au primit casele înapoi, dar nu şi pământul, uneltele, animalele, produsele agricole, confiscate de autorităţi în momentul deportării lor în Bărăgan.

În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului li se vor atribui alţi locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul de a circula liber prin închisoarea România. Deja în data de 27 mai 1953, într-un „proces-verbal (Strict secret) al Colegiului Special de pe lângă Ministrul Securităţii Statului” fuseseră alcătutuite 250 de dosare privind dislocarea unor familii de oameni „potenţial periculoşi pentru regim.”[12] După 1964, şi aceştia sunt eliberaţi. Deportarea ia astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii.

În 1967, Nicolae Ceauşescu criticând abuzurile făcute de predecesorii săi, indica deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională.[13] După această dată niciun cetăţean român nu mai purta în buletin sitgmatul deportării. O umbră a fenomenului represiv plana însă asupra Bărăganului : satele aducerii aminte.

Pentru ca şi amintirea să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. Începând cu 1958, satele deportării sunt distruse unul câte unul. Multe dintre persoanele rămase în casele de chirpici şi paie după eliberarea din 1955, fiind mult prea vârstnice sau prea singure să îşi caute un alt loc, vor fi nevoite să plece din nou. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră.

Câteva sate au supravieţuit totuşi… doar 10 sate din cele 18 vor fi distruse total în anii ‘60. În deceniile următoare vor cădea pradă timpului şi urgiilor naturii şi celelalte sate. Căderii regimului comunist îi vor sta martore: Fundata creată lângă halta Perieţi, Dâlga apărută lângă un sătuc deja existent, Valea Călmăţuiului, Rubla. Satelor construite în mijlocul câmpului li s-a pierdut urma pentru totdeauna. Rămân doar în amintirea celor ce le-au populat şi aceştia din ce în ce mai puţini…

După 2000, Fundata a renăscut. Foştii deportaţi s-au întors şi au reconstituit, chiar dacă nu în acelaşi perimetru, satul tristeţii dar şi al bucuriei. Un memorial a fost construit la o intersecţie de drumuri pentru a marca direcţia către locurile deportării. Satul Dâlga şi-a schimbat la rândul său perimetru şi continuă să dănuie. Doar câţiva dintre locuitorii săi îşi mai amintesc drama dislocaţilor (de altfel numai câteva persoane care mai locuiesc acolo au şi trăit această dramă).

Scurtă bibliografie a deportării

Memorii, documente, istoriografie :

Aioanei, Constantin, Cristian Troncotă, „Drama dislocaţilor”, Magazin istoric, nr. 5, 1994.

Andreca, Dumitru, Dezrădăcinaţii. Mărturii ale deportaţilor mehedinţeni în Bărăgan, Turnu Severin, Prier, 2000.

Bălan, Ioan, „Deportări în Bărăgan, 1951,” Arhivele totalitarismului, nr. 26-27, 2000.

Brusalinschi, Dumitru, Deportaţi în Bărăgan, Călăraşi, editura Agora, 2001.

Calestru, Vasile, Martiraj în Bărăgan. Lăteşti, Iasi, Demiurg, 2006.

Cernicova-Dinca, Tatiana Maria, Anno Domini 1951 (Bărăgan. Copilărie exilată), Timişoara, Editura Mirton, 2003.

Chiţan, Valentin, Epopeea dislocaţilor. Fundata, Slobozia, editura Star Tipp, 2001.

Konschitzky, Walther, Leber Peter-Dietmar, Walter Wolf, Deportiert in den Baragan 1951-1956. Banater Schwaben gedenken der Verschleppung vor fünfzig Jahren, Haus des Deutchen Ostens, Munchen, 2001.

Marineasa, Viorel, Daniel Vighi, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan: Destine – documente –  reportaje, Timişoara, Editura Mirton, 1996.

Marineasa, Viorel, Vighi, Daniel, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, Editura Marineasa, 1994.

Marineasa, Viorel, Vighi, Daniel, Mihai Botescu, Fotomemoria unei deportări. Bărăgan ’51. Timişoara, Editura Mirton, 1995.

Milin, Miodrag, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, Ed. UDSCR, 1996.

Milin, Miodrag, Sârbii din România în Golgota Bărăganului, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2003.

Mirciov, Rafael, Lagărul deportării : Pagini din lagărul Bărăganului, Editura Mirton, Timişoara, 1998.

Rusan, Romulus, (coord.), Morţi fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Fundaţia Academia Civică, 2011.

Sarafolean, Silviu (coord.), Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Editura Mirton, Timişoara, 2001.

Spijavca, Elena, Munci și zile în Bărăgan, Bucuresti, Editura Fundația Academică Civică, 2004.

Stoenescu, Lăcrămioara, Copii – duşmani ai poporului, Curtea Veche, 2007.

Stoenescu, Lăcrămioara, Memoria stigmatelor, Curtea Veche, 2012.

Ştevin, Silvestru, Desculţ prin propriul destin, Mirton, Timişoara, 2004, ed. 2.

Totok, Wiliam, Aprecieri neretuşate, Editura Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1995.

Vultur, Smaranda, Istorie traită – istorie povestită: deportarea în Bărăgan: 1951-1956, Amarcord, Timişoara, 1997.

Documentare, piese de teatru:

„Memorialul Durerii”, TVR, realizator Lucia Hossu Longin (episod despre deportarea în Bărăgan realizat şi difuzat în 1993);

„Întoarcerea acasă”, scenariu şi regia, Josif Costinaş, 1998 (despre deportarea în Bărăgan);

„Epifania de la Rubla”, realizator Jon Gostin, TVR2, 2000 (despre cei 6 deportaţii rămaşi la Rubla);

„Destiny of Germans”, realizator Günter Czernetzky, „Black Whitsuntide. Baragan Deportation », realizatori Tiberiu Stoichici, Adrian Drăguşin. Documentare prezentate la simpozionul internaţional, “Deportations. The treatment applied to Germans and other minorities in communist Romania”, Bucureşti, 2002.

Julieta, dramă scrisă de Visky Andras, 2002 a cărei premieră absolută a avut loc, în noiembrie 2002, la Teatrul Thalia din Budapesta, în regia lui Gabor Tompa (piesa este un text autobiografic scris de Viski Andras inspirat de deportarea în Bărăgan a familiei sale, soţia unui preot maghiar şi cei şapte copii).

„Călătorie de coşmar”, regizor Florin Besoiu, 2010 (film documentar de 46 de minute, care tratează deportarea saşilor în lăgărele din URSS prin intermediul experienţelor trăite de patru persoane din Sebeş)

“Fericita întristare a lui Andras Visky”, realizator Jon Gostin, 2011, TVR2 (documentar despre deportarea în Bărăgan bazat pe piesa lui Andras Visky, Julieta).

„Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”, realizatori Valeriu Antonovici şi Claudia-Florentina Dobre, 2013.

„Deportaţii”, serial TVR2, 2013-2014.

„Proiecte de trecut”, scenariul Ana Blandiana, Andrei Zinca, regizor, Andrei Zinca, septembrie 2015.